Dosarele secrete ale lui Henri Coanda

de Diverta Magazin, Joi, 21 septembrie 2006, 0:00

Diverta Magazin

La sfarsitul anului 1999, o echipa de specialisti din cadrul Muzeului Aviatiei din Capitala a gasit printre documentele lui Henri Coanda un proiect de farfurie zburatoare. Pe documente scria „Top secret“ si, din cate au aflat muzeografii, au apartinut Fortelor Aeriene ale Statelor Unite.
Din arhiva de care dispune la aceasta ora muzeul, rezulta ca inventatorul roman a lucrat multi ani la acest proiect, atat in Franta, cat si in SUA. O delegatie a US Air Force, sosita intr-o vizita la Muzeul Aviatiei din Bucuresti, a aflat despre existenta dosarului. Uluiti, americanii au intrebat imediat daca nu cumva Henri Coanda a construit si un prototip in Romania.
Se stie ca marele inventator si-a petrecut ultimii ani de viata in tara, iar Ceusescu i-a dat mana libera si multi bani sa construiasca orice proiect vrea. Dar cum a ajuns Romania in posesia acestor documente? In 1990, guvernul tarii noastre a luat decizia de a infiinta un muzeu al Aviatiei, in care sa fie aduse toate documentele si obiectele care tin de domeniul zborului.
Printre altele, muzeul a primit in 1998 si „arhiva Coanda“, un pachet de 800 de kilograme de documente care au apartinut inventatorului si care fusesera donate statului roman de catre fiica savantului la sfarsitul anilor ’70. Documentatia nu a fost desfacuta pana in 1999, cand muzeografii militari au inceput sa cerceteze documentele fila cu fila.
„Printre hartiile de o inestimabila valoare documentara am gasit si proiectul Aerodinei Lenticulare, celebra farfurie zburatoare a lui Coanda, despre care auzisem, dar nu visasem vreodata sa o avem in fata ochilor. Proiectul a fost un secret american de stat si a intrat in posesia familiei Coanda intr-un mod neelucidat.
O delegatie a armatei americane nu a putut sa-si ascunda surprinderea cand a vazut documentele si ne-a intrebat unde este prototipul.
Le-am raspuns ca ei ar trebui sa ne spuna noua, deoarece Henri Coanda a fost chemat in Statele Unite, la sfarsitul razboiului, si a lucrat acolo la acest proiect“, ne-a spus Valeriu Avram, seful catedrei de Istorie a aviatiei din cadrul Facultatii de Inginerie Aerospatiala si al sectiei de Istorie a Muzeului Aviatiei.
Aparatul descris in dosarele „Coanda“ are propulsie neconventionala, are o forma de lentila si dispune in jurul coroanei de mai multe fante prin care ies jeturi ce formeaza un strat de gaze care imprima miscare ansamblului. Directia gazului determina miscari ascensionale sau de translatie. Conform descrierii, aerodina are un sistem de vaporizare a hidrocarburilor aduse sub presiune.
Vaporii formati ies din galeriile cu forme speciale si se aprind, prin antrenarea unui praf de acid nitric. Istoria Aerodinei Lenticulare si a modului in care a ajuns proiectul in Romania este la fel de interesanta ca si viata marelui inventator.
Henri Coanda s-a nascut in Bucuresti, tatal sau provenind dintr-o familie de boieri olteni, ofiter de cariera, iar mama, frantuzoaica, era o ruda a lui Louis Pasteur. Dupa ce a absolvit Liceul „Sf. Sava“, Henri s-a inscris la Scoala militara de ofiteri de artilerie din Germania.
Apoi a urmat +coala superioara de aeronautica si constructii mecanice din Paris, prima facultate cu acest profil din lume. Face parte din prima promotie de absolventi ai acestei scoli, in 1910. Iese specialist in aeronautica si frigotehnie. Tot in 1910, la varsta de 22 de ani, expune avionul cu reactie la salonul aeronautic de la Paris si face o demonstratie.
Marii industriasi au facut tot posibilul ca inventia care revolutiona zborul sa fie trecuta sub tacere, pentru a nu le distruge afacerile cu avioane clasice. Coanda se angajeaza in industria aeronautica in Anglia, pentru ca, la izbucnirea Primului Razboi Mondial, sa se intoarca in Franta si sa devina reprezentantul Romaniei la Paris.
In 1933 breveteaza in mai multe tari celebrul „Efect Coanda”, adica teoria de baza a dinamicii fluidelor, cu multiple aplicatii in domeniul aeronauticii, dar nu numai. Al Doilea Razboi Mondial il prinde la Paris si ramane in zona ocupata de germani.
Mai mult, dupa eliberarea Parisului au fost insinuari ca inventatorul roman ar fi lucrat cu nazistii la realizarea avioanelor cu reactie ale flotei Luftwafe. Profesorul Valeriu Avram spune ca Henri Coanda a fost interogat in legatura cu aceste avioane de catre americani.
Coanda a fost supus unor amenintari serioase, dupa care, brusc, isi reia studiile la farfuria zburatoare, studii pe care le incepuse in 1939. In 1948 este invitat in Statele Unite, unde e plimbat cu toate onorurile pe la cateva unitati de aviatie. 1954 este anul in care Coanda isi prezinta proiectul final al Aerodinei. Brevetul pentru aceasta inventie este datat 16 decembrie 1957.
Dupa aceasta data se lasa o tacere completa asupra activitatii lui Coanda. Abia in 1965 este invitat in Romania de catre Ceausescu. Aici relanseaza cercetarea romaneasca si este numit consilier special al presedintelui. Tot ce s-a construit in domeniul aeronauticii romanesti in anii 1970, inclusiv capacitatile moderne de aparare ale Romaniei, il au ca parinte pe Henri Coanda.
Multe au ramas in proiect, deoarece activistii de partid nu au vazut cu ochi buni apropierea dintre Ceausescu si Coanda. Inventatorul ii imprima dictatorului anumite politici liberale, lucru care nu convenea clasei privilegiate a conducatorilor partidului comunist. Imediat dupa moartea savantului proiectele sale au fost abandonate.
Este vorba despre „Delta - orasul viitorului”, „Aerotubexpres” si „Autostrada Soarelui prin tunel”. Primul trebuia sa fie un oras in care sa fie reuniti cei mai importanti cercetatori romani, un fel de Sillicon Valey al Romaniei. Amplasamentul era stabilit la Bugival, pe plaja cuprinsa intre Delta Dunarii, bratele Sf. Gheorghe si Sulina si litoralul Marii Negre, loc unde terenul are o lungime de 10 kilometri si o latime de 2 kilometri. Al doilea proiect, la care Coanda a tinut foarte mult, era o retea de transport prin conducte. Tuburile urmau sa functioneze, pe baza „Efectului Coanda“, ca un sistem de tuburi cu diametrul de un metru, prin care sa circule containerele cu marfa.
Deplasarea, cu viteze de pana la 500 km/h, se facea pe baza diferentei de presiune de la capatul conductelor. Savantul a gasit si solutia tehnica pentru a elimina frecarea de tub a containerelor, care pur si simplu pluteau de la un capat la altul al tubului.
Pentru a vedea cum functioneaza proiectul transportului prin tuburi a fost infiintata baza experimentala de la Maneciu - Ungureni, in zona muntelui Ciucas, de-a lungul raului Teleajen, pe un teren in panta cu multe curbe. Tuburile de transport au fost asezate atat suprateran, cat si subteran, in scopul testarii echipamentelor de transport in situatii din cele mai dificile.
Incantat de rezultate, Henri Coanda a dorit sa aplice transportul prin tuburi si in cazul oamenilor. Urmau sa fie construite mai multe astfel de autostrazi. Una urma sa lege Bucurestiul de Ploiesti si de Brasov prin doua conducte - una pentru garniturile de tren marfar, iar cealalta pentru transportul de persoane.
O alta ruta a tubului transportor ar fi trebuit sa lege Bucurestiul de litoralul Marii Negre si de „Orasul Viitorului“, prin ceea ce savantul a numit „Autostrada Soarelui“. „Orasul Viitorului“ ar fi trebuit legat de statiunile de pe litoral printr-un sistem de transport mixt, unul suprateran si altul subacvatic.
In ultimii ani, respectiv de la desfacerea pachetului cu 800 de kilograme de documente, fostele proiecte ale lui Coanda au reintrat in zona de interes a specialistilor. La Facultatea de Inginerie Aerospatiala se lucreaza in acest moment la adaptarea tehnologiilor folosite la proiectul Aerodina Lenticulara in diferite ramuri industriale.
Elementul de baza al Aerodinei Lenticulare, de la care poate pleca construirea sa integrala, a fost realizat deja.

De la „Efectul Coanda“ la inventarea betonului din lemn

Henri Coanda s-a nascut la Bucuresti pe 7 iunie 1886 si moare tot la Bucuresti, pe 25 noiembrie 1972, la varsta de 86 de ani. Dintre inventiile mai importante: - Platforma mobila pentru experimente aerodinamice. Dispozitivul era montat pe un tren, iar experimentele se desfasurau in miscare, la o viteza de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin.
Astfel a putut face determinari cantitative aeronautice, folosind un tunel de vant cu fum, o balanta aerodinamica si o camera fotografica speciala, de conceptie proprie. Datorita acestor experimente a stabilit un profil de aripa functional pentru viitoarele sale avioane. - 1911: in Reims, Henri Coanda prezinta un avion dublu motor cu o singura elice.
- 1911-1914: in calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coanda proiecteaza cateva avioane „clasice“ (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coanda. In 1912 unul dintre ele castiga premiul intai la Concursul international al aviatiei militare din Anglia. - 1914-1916: Henri Coanda lucreaza la Dalauney-Belleville Airplanes in Saint Denis.
Aici proiecteaza trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este „Coanda-1916“, cu doua elice apropiate de coada aparatului. „Coanda-1916“ este asemanator cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea caruia de fapt a si participat.
- Inventia unui nou material de constructie, beton-lemnul, folosit pentru decoratiuni (de exemplu la Palatul Culturii din Iasi, ridicat in 1926, decorat in totalitate cu materialul lui H. Coanda) - 1926: in Romania, Henri Coanda pune la punct un dispozitiv de detectie a lichidelor in sol. E folosit in prospectarea petrolifera.
- In Golful Persic inventatorul roman construieste un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul marii. - „Efectul Coanda“. Primele observatii le face cu ocazia studierii primului avion cu reactie din lume, „Coanda-1910“.
Dupa ce avionul decola, Henri Coanda observa ca flacarile si gazul incandescent iesite din reactoare tindeau a ramane pe langa fuzelaj. Abia dupa peste 20 de ani de studii ale lui si ale altor savanti inginerul roman a formulat principiul din spatele asa-numitului „Efect Coanda“, numit astfel de Albert Metral.

P.S.: citat din comentariul lui Dorian din ziua Duminică, 31 mai 2009, 10:48 referitor: "Autorul acestui articol sa mearga la muzeul tehnicii Dimitrie Leonida din Bucuresti , acolo este un stand dedicat marelui inventator iar aerodina lenticulara precum si citeva versiuni ale ei sunt expuse inca de pe vremea lui Ceausescu...eram elev de liceu in anii 86-87 cind l-am vizitat...si erau expuse inclusiv documentatia aerodinei... deci - nici un secret"

"Vocile Animalelor" de Dawn Braumann Brunke

DAWN BAUMANN BRUNKE este o scriitoare şi editoare independentă, care s-a specializat în domeniile lucrării cu corpul fizic, vindecării, metafizicii şi spiritualităţii. În ultimii cinci ani, ea a fost editoarea revistei Alaska Wellness, din Anchorage, Alaska. Ea este şi maseur-terapeut şi autoarea a diverse articole, recenzii şi povestiri, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. Ea locuieşte în Wasilla, Alaska.

- „Dawn răspunde la întrebările majore ridicate de ideile interesante şi uluitoare oferite de inteligenţa animalelor şi de comunicarea telepatică dintre toate fiinţele. O face cu emoţia unei persoane studioase şi entuziasmate, care şi-a recuperat un vis de mult pierdut – dar şi cu mintea unui detectiv care descoperă şi disecă, cu uimire dar şi cu scepticism, un mare mister.”

Penelope Smith, autoarea cărţii "De vorbă cu animalele"

- „Prin cartea Vocile animalelor, Dawn Brunke ne oferă un dar uriaş – un dar ce poate fi de mare folos în vindecare conştiinţei ce ia naştere pe această planetă. Îţi mulţumesc, Dawn, din Inima a Tot Ceea Ce Trăieşte!”
Rita M. Reynolds, autoarea cărţii "A binecuvânta puntea de legătură: Ce ne învaţă animalele despre moarte, muribunzi şi viaţa de dincolo"

Potrivit celor spuse de Echo, o iapă arabă: „Oamenii sunt fiinţe ce aparţin iubirii, care au uitat ce înseamnă iubirea şi cine sunt ei”. În cartea Vocile animalelor, Dawn Baumann Brunke le oferă animalelor precum Echo, o voce – o linie directă de comunicare cu mintea omenească, redeschizând dialogul şamanic cu regnul animal, de care se bucurau strămoşii noştri. Ea prezintă zeci de conversaţii revelatoare între oameni şi animale, dirijate la nivel telepatic chiar de către ea însăşi şi de către alţi profesionişti care comunică cu animalele, printre care Penelope Smith, Dr. Jeri Ryan, Carol Gurney şi Raphaela Pope. Aceste comunicări lucide şi elocvente ne reamintesc că, atunci când suntem deschişi spre a sta de vorbă cu animalele, ne deschidem spre straturi mai profunde din noi înşine.

Colaboratorii principali ai acestei cărţi sunt chiar animalele – orice, de la pisici şi câini, la lei şi balene – care arată că sunt fiinţe conştiente, că au propriile gânduri, emoţii şi motive de ordin spiritual de a se afla pe această planetă. O turmă de lame discută despre diferenţa dintre individualitate şi conştiinţa de grup; delfinii explică ce este multidimensionalitatea; un papagal vorbeşte despre viaţa sa anterioară, în care a fost călugăr budist; iar o pisică prezintă care este valoarea umbrei. Povestea despre felul în care a reuşit Brunke să treacă peste scepticismul pe care l-a avut la început şi cum a învăţat să audă aceste voci ale animalelor ne invită pe toţi să ne redefinim concepţiile despre adevărata natură a conştiinţei animale.

[Interview] Allen Ashley, author of ‘Urban Fantastic’

Allen Ashley has worked as a performance poet, a singer/songwriter, music critic, football journalist and book editor. In addition to this, he is the author of two non-fiction books: The Golden Void — Hawkwind 1970-1975 (Hawkfrendz, 1991), a chapbook of music criticism, and The Days of the Dodo (Dodo London Press, 2006), a collection of cultural commentary articles that first appeared in The Third Alternative between 1999 and 2005.

His short stories have been published in over 40 literary magazines, among them Interzone, The Third Alternative, Postscripts and Prism. They have also been featured in around 10 anthologies that include Triquorum One (Pendragon Press, 2006); Poe’s Progeny (Gray Friar Press, 2005) and New Wave of Speculative Fiction (Crowswing Books, 2005).

His debut novel, The Planet Suite (TTA Press, 1997) was followed by two collections of short stories, Somnambulists (Elastic Press, 2004) and Urban Fantastic (Crowswing Books, 2006).

In a recent interview, Allen Ashley spoke about his writing.

What would you say has been your most significant achievement as a writer?

I would have to say receiving the 2006 British Fantasy Society “Best Anthology” Award for The Elastic Book Of Numbers (Elastic Press, 2005) is the best moment of my writing career so far. After 24 years as a published author, I felt I fully deserved this recognition … and I celebrated accordingly.

What is The Elastic Book of Numbers?

It’s an anthology of brand new stories all based around the theme of numbers. This concept, I believe, had never been done before.

Sitting in the editorial chair for The Elastic Book Of Numbers was obviously a somewhat different experience to writing one’s own collection. Editing can be very frustrating — for quite a long time I was worried that the book wasn’t going to work because I wasn’t receiving enough material that fit the book’s parameters and was of the required quality. There’s so much more to editing than simply compiling and arranging.

I’m as proud of The Elastic Book Of Numbers as any of my other books because of the huge amount of work I put into its success.

What are your latest books about?

My two other recent books are both collections of short stories. Somnambulists (Elastic Press, 2004) collects 16 of my best stories which have been described as “borderline science fiction”, “Slipstream”, “urban fantasy”, “psychological horror”, “Twilight Zone”.

My very latest book is a second collection of my short stories — Urban Fantastic (Crowswing Books, 2006). 21 stories this time, including my very first ever publication plus seven pieces brand new to the collection.

How long did it take you to write them?

I’d been touting a collection of short fiction for several years before Andrew Hook at Elastic published Somnambulists. The stories spanned about 14 years. The time span for Urban Fantastic, which took in my first success, “Dead To The World” from 1982, was even longer. Whereas the turn-around with my novel The Planet Suite from conception to publication was more like three years.

Which aspects of the work that you put into the books did you find most difficult? And which did you enjoy most?

Every aspect of writing and getting published involves several layers of difficulty. Having consistent concerns or over-riding themes and yet not repeating oneself is a major challenge in the actual writing. Making the slightly fantastic or unusual convincing is another big concern. Maintaining a story’s internal logic is hugely important to me — speaking as an editor, I feel it’s where a lot of novice authors fall down. If you contradict the premise of your piece, you’ve lost your reader’s suspension of disbelief and you’ve totally blown it.

As for the business of getting published: that can often be more tiresome and troublesome than creating your story in the first place. Every author of any longevity has plenty of shaggy dog tales about magazines going bust just before your opus was about to see print, books being accepted and never published, editors never replying even after 24 months, and so on. The advice I would offer is to persevere and to research your markets properly. This latter means buying magazines you want to be published in and books from publishers you want to be published by. And read their guidelines thoroughly. You’d be amazed how many people send poetry collections to publishers whose output is strictly novels.

I enjoy every aspect of writing and editing, dealing with editors, publishers, readers, other authors, artists, agents, etc. I love meeting and talking with people at conventions and writers’ gatherings; writing to and emailing people; reading new work and so on. It really annoys me when I read interviews with professional writers who complain about their lot or who claim to hate the business of writing. Yes, of course, on many levels it’s work, tough work at that, but if you don’t like the profession, pal, then push off out of the way and let the real writers through.

What are the biggest challenges that you face? And, how do you deal with these?

Every new story is a challenge. Seriously. There’s the story as it nebulously exists inside my head and there’s the best version of a compromise that eventually appears on paper or screen.

Then once that’s done, placing the story and getting it published is all part of the process. You have to learn to sell yourself and your work, even shamelessly sometimes.

However, I always caution aspiring writers that very few authors make an actual proper living solely from writing. I certainly don’t. Unless you’re J. K. Rowling or Dan Brown, you might do well and sell a short story for GBP 100 and a novel for an advance of, say, GBP 3000 to GBP 10,000. That’s all a great and just reward, of course, but — well, a hundred quid will pay your gas bill for the quarter. Three grand? Three months rent or five months mortgage. Ten thousand? Britain is an expensive place to live and unless you’re holed up in a beach hut and not registered for council tax, at that rate, you’d have to write and sell two or three books every year to feed, clothe and shelter yourself. It ain’t gonna happen. Most writers — i.e. those who are not household names — have to supplement their income by teaching, lecturing, journalism, reviewing, temporary jobs … whatever comes along.

In a moment of self-realisation — if that’s doesn’t sound too poncey — I asked myself the question Kurt Vonnegut posed, which is, “Who are you writing for?” I eventually decided that I was actually writing to impress my 14-year-old self, writing the sort of exciting, innovative New Wave influenced work that I simply lapped up when I had the time and energy to read 150 books a year!

Going back to my earlier point about finances, I also made the compromise many years ago that I would “keep up the day job”. The beauty of this is that because I’m not relying on selling any given story for a four or five figure sum, I can experiment and write what I would like to read, not what a certain publisher demands … and not the same old tired Tolkien copy or Stephen King rip-off that Johnny Hack is churning out.

This is not to in any way suggest a lack of ambition on my part. I want to gather as many readers as possible. But I must stay true to my internal voice. Kafka did so. Enough said.

What are your main concerns as a writer?

On the technical side — developing and maintaining an individual voice. I don’t want to sound like anybody other than Allen Ashley. All the great writers are recognisable even without their name on the page; that’s the height I’m aiming for, too.

Thematically — The individual and his/her struggles to survive in an increasingly homogenised society. Identity/loss of. Lack of control over one’s own destiny. Notions of reality/fantasy/dream/alternate worlds. Conjectures on the formation of the universe, evolution, creation, prehistory, and archetypes. Myths, fairy tales, urban myths. Love and death. I hope that covers it.

In the writing that you are doing, who would you say has influenced you the most?

People see certain influences in my work — Jorge Luis Borges, William Burroughs, Kurt Vonnegut, Michael Moorcock, Philip K. Dick, the “space poet” Robert Calvert — but if I had to name just one author, it would be J. G. Ballard. Ballard has cast a spell on a whole generation of British writers such as Will Self … and my self!

When did you decide you wanted to be a writer?

It’s the old cliché, but I’ve always written, even as a primary school child. Writing is what I always intended to do.

How have your personal experiences influenced the direction of your writing?

Oh God, there’s a lot of my own life in what I write. For example, I was unemployed and seriously poor for a few years and that never leaves me — so, often my lead characters are coping with suddenly losing things that they and other people mostly take for granted.

On the other hand, in a story such “There is nothing left to write” from my collection Urban Fantastic (Crowswing Books, 2006) even though I actually appear as a character right near the end, the main protagonist “Jessica Stone” was completely made up. However, some reviewers and readers have totally believed in her as a “real” person. That’s quite flattering. The fabulous Welsh author Rhys Hughes once wrote, “Ashley is a master of character”. I’d certainly like to live up to such praise.

What will your next book be about?

I’ve got several books on the horizon. There’s Slow Motion Wars, under consideration by Screaming Dreams Press for publication later this year, which is a collection of collaborative stories written with Andrew Hook. There’s an updated version of my novel The Planet Suite, also due this year. I’m negotiating with a publisher regarding another novel and a couple of novellas. I will also be undertaking another editorial project for Elastic Press. This is “an open secret”, details of which will be confirmed around about June — so don’t send me anything yet! That book is likely to see print in 2008.

This article has also been featured on OhmyNews International and is scheduled to appear on Conversations with Writers and Blogcritics.org.