Izvoarele istorice, adică documentele şi cronicile din acea vreme pomenesc despre românii din Dacia, numai ca populaţie barbară stăpânitoare. De aceea unii istorici care aveau interesul de a nega drepturile românilor istorice au emis o teorie falsă şi greşită cum că românii n-ar fi urmaşii coloniştilor lui Traian, ci tot romani, dar veniţi mai târziu în Evul Mediu de peste Dunăre, cum că Aurelian ar fi plecat cu toată populaţia în sudul Dunării şi abia în veacul XII populaţia romanică ar fi trecut în nord. După aceşti istorici poporul român s-ar fi format în sudul Dunării şi ar fi emigrat mai târziu pe teritoriul fostei Dacii. Însă această teorie este dezaprobată fiind o afirmare de incorectitudine şi greşită.
Dacia a fost romanizată intens şi majoritatea coloniştilor erau agricultori şi nu funcţionari şi negustori care se puteau muta dintr-un loc în altul. La părăsirea (armată) Daciei au putut pleca doar funcţionarii şi militarii în Dacia Aureliană. S-ar putea crede că deşi a rămas o populaţie romanică în nordul Dunării ar fi fost nimicită de barbari.
Cronicile Bizantine din acea vreme vorbesc despre barbarii care prădau dincolo de Dunăre şi de care se temeau grecii, nu însă de populaţia supusă lor, care nu-i interesa. În 1146 cronicarul bizantin Kinamos trimis într-o expediţie de împăratul Manuil Comneu împotriva ungurilor prin Câmpia Munteniei pomeneşte că în ajutor a venit de la Dunăre un popor romanizat. Un călugăr rus din Kiev scria o cronică în care îi pomeneşte pe români în nordul Dunării, vecini cu slavii.
Cronicile cele mai vechi pomenesc pe români în nordul Dunării, începând din veacul al XI-lea. Pentru vremea mai veche nu avem izvoare scrise şi de aceea cercetătorii istoriei au făcut apel la altfel de izvoare.
Multă vreme s-a crezut de cronicari şi de istorici că poporul nostru a fost retras în munţi în timpul năvălirilor barbare în locuri ferite şi de nepătruns. Dar românii au trăit nu numai în munţi, ci şi în şesul dunărean căci altfel n-ar mai fi putut fi în contact cu românii din sudul Dunării, ei fiind mereu pe malurile danubiene. Numele Dunării provine din limba vechilor Thraci (Dunaris) păstrat din vremuri străvechi. Din studiul limbii române deducem că apar multe cuvinte vechi, strămoşeşti, care rezultă din contopirea daco-geţilor, moesi şi romani, în limbă existând şi cuvinte slave.
În timpul migraţiilor au venit populaţii barbare. În vremea stăpânirii ungureşti românii ajung într-o stare de inferioritate faţă de unguri, saşi şi secui. Ţăranii români ajung într-o stare de iobăgie, iar nobilimea română pierzându-şi treptat toate vechile drepturi, fapt ce arată că românii sunt cei mai vechi locuitori ai ţării, băstinaşi, iar poporul unguresc a năvălit, cucerit şi supus populaţia românească mai veche luându-i drepturile, stăpânirea şi privilegiile. Dacă românii ar fi venit mai târziu, ar fi fost primiţi în calitate de colonişti cu privilegii deosebite de regii unguri aşa cum au fost primiţi saşii şi secuii. Drepturile românilor sunt mai vechi decât stăpânirea regilor unguri.
Românii formează populaţia băstinaşă în aceste părţi. Deci a fost o continuitate a elementului român în Dacia de la Traian până acum.
Copyright © România
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu